Tradiţii şi obiceiuri

Formaţia folclorică "Izvorul Izei"
Ansamblul Izvorul Izei din Săcel este coordonat de prof. Grad Gheorghe. Costumaţia este deosebit de veche prin croi. Totul este făcut manual, nu este nimic sintetic, este numai lână, cânepă şi bumbac. Prin croi costumatia este veche de peste 200 de ani, costum autentic de Săcel. 
În Maramureş fiecare comună are costum specific. De la sat la sat diferă imbinarea culorilor, pieptarul, sumanul, traista, pânzăturile etc. Costumul de Săcel se evidenţiază prin simplitate şi armonie.
Acest grup este deosebit de valoros cuprinzând un număr de aprox 50 de membrii, au un repertoriu bogat cuprinzând cântece pentru fiecare moment al anului (Crăciun, Bobotează, Paşte, Rupt de sterpe). Are în repertoriu cântece religioase, cântece bătrâneşti, obiceiuri de şezâtoare, botejune şi rupt de sterpe. O parte din membrii grupului fac parte şi din corurile celor două biserici din Săcel. Membrii grupului au vârste cuprinse între 14 şi 80 de ani, cu precădere ţărani.
Membrii ansamblului au scos la lumină de pe fundul lăzilor de zestre, hainele purtate de bunicii şi străbunicii lor. Costumaţia este deosebită şi unică totodată. Totul este făcut manual din fibră naturală (cânepă, lână, bumbac) iar pieptarul şi opincile sunt din piele.

Ceramica de Săcel
Ceramica de Săcel este unul din cele mai marcante, şi în acelaşi timp mai arhaice tipuri de ceramică tradiţională din spaţiul românesc.
Este singurul centru din ţară în care vasele roşii nesmălţuite se lustruiesc cu piatra, având corespondenţă numai în ceramica neagră din nordul Moldovei.
Ceramica de Săcel este arsă din lutul roşu, de foarte bună calitate, scos de la o mare adâncime, din puţuri de 10-15 m adâncime.
Forma vaselor, elementele decorative şi tehnicile de lucru sînt similare ceramicii dacice. Însă cuptorul în care ceramica se arde, datînd din anii 1700, se leagă de tipul cuptoarelor romane.
Ceramica de Săcel s-a produs într-o multitudine de forme: ulcioare, oale pentru lapte, ulcele pentru moşi, strecurători, tigăiţe cu trei picioare, oale la găluşte, blide, fideauă. Acestea erau lustruite cu piatra efectul decorativ fiind dat de vărgile în zig-zag şi liniile vălurite, de culoare brună obţinută prin pisarea unui anume fel de piatră, şi pictate cu pensula.
Acest tip de ceramică se făcea pînă pe la jumatatea secolului XX în mai multe centre de pe Valea Izei, iar Săcelul avea nu mai puţin de 9 olari. Acum mai este o singură familie care continuă această tradiţie.
În anii 1970 pătrunderea produselor industriale părea să dea o lovitură finală şi acestui ultim punct de rezistenţă. Producerea oalelor de lut fiind anevoioasă şi costisitoare a fost abandonata, dar dupa câţiva ani reluată la insistenţele specialiştilor etnografi, dar şi stimulată de interesul în creştere al vizitatorilor pentru obiectele tradiţionale.
Lutul roşu de foate bună calitate, care să asigure închiderea porilor fără smălţuire este tot mai greu de găsit şi la adâncime tot mai mare. Acest lucru micşorează şi mai mult producerea acestui tip de ceramică, şi aşa limitată de posibilitaţile unui singur olar de o trece prin toate etapele.
Chiar dacă multe din vasele de Săcel produse acum ajung în posesia turiştilor sau colecţionarilor, ele sint încă mult folosite de ţăranii maramureşeni deoarece îşi păstrează calităţile care le-au facut cunoscute: robusteţea şi rezistenţa la căldură, putând fi puse direct pe plita sobei sau, cum este tigăiţa cu trei picioare, chiar pe jar.