Istoricul localităţii

Pe teritoriul comunei viața a pulsat din cele mai vechi timpuri, lucrul acesta fiind dovedit de descoperirea în anul 1968 a unui toporaș de luptă din epoca bronzului. 
În perioada migrației popoarelor aici trăiau dacii liberi, existenţa dacilor ne este dovedită de denumirea unei văi cu toponimul Dobrodava – drob=mic, dava=așezare – păstrată până azi ne dovedeşte originea dacică a unor denumiri de văi, râuri, aşezări, munţi, dealuri şi prin această vechimea lor şi a localităţii. În partea de apus a comunei a fost dovedită științific existenţa unei cetăţi dacice – Dobrodava, în apropierea pădurii Măgura şi care avea ca scop să oprească popoarele migratoare ce treceau pe aici. Tot dacică este şi denumirea râului Iza. Pe teritoriul comunei se întâlnesc şi denumiri de origine romană - muntele Troianul – dovedindu-se legăturile care au continuat între dacii liberi şi provincia Dacia romană. Pentru săceleni influenţa romană s-a observat mai ales în olărit, în tehnica arderii oalelor la roşu într-un cuptor de tip roman primitiv.

Diminutivul de "sătucel" a fost dat localității pentru întinderea lui mică de la început, care pe măsură ce se mărește ca suprafață şi populație, rămâne Săcel.
După 1326 Săcelul se numără printre cele 13 cnezate care se mai menţineau în Maramureş, după ce regatul maghiar îşi intensificase influenţa aici.

Prima atestare documentară apare în 2 februarie 1365 într-o diplomă a regelui Ungariei, Ludovic  I. Denumirea Săcelului este atestată tot în limba maghiară în secolele XV, XIX şi XX. Astfel în 1453-Zachol, 1468–Szatszal,
1495–Zachyalt, 1828-szatsal, 1851-Szacsol, 1913–Izaszacsal. Se observă că de-a lungul istoriei, de când începe să fie amintit în diferite împrejurări, Săcelul apare denumit în limba maghiară. Aceasta deoarece regatul maghiar a maghiarizat în mod forţat majoritatea satelor sau familiilor româneşti din aceste ţinuturi.

În Săcel bisericile din timpuri îndepărtate erau ridicate numai din lemn, astfel încă înainte de 1717 aici erau două asemenea biserici cărora în acest an le-au dat foc tătarii în trecerea lor prin Săcel spre Borşa. După trecerea tătarilor s-a ridicat o altă biserică în 1728, dar şi aceasta a ars cu ocazia unui incendiu întâmplător la o casă din apropiere, care s-a extins şi a devastat mai multe gospodării din jur. Tot în prima perioadă a sec .al XVIII-lea  a existat în Săcel şi o mănăstire, a cărei biserică a fost dusă la Sighet  între 1746-1754 şi a servit pentru românii din acest oraş până în 1808. 
Mănăstirea a funcţionat până în 1787 când a fost părăsită. În anul 1909 a fost terminată prima biserică din piatră, construită de credincioşii greco-catolici, iar între anii 1931-1934 a fost ridicată o a doua biserică din piatră de către credincioşii ortodocşi din comună.